De curând mi s-a-ntâmplat că mi-am apropriat verbul a se stânjeni, derivându-l regresiv într-un cuvânt mai vechi dar cu - credeam eu - un sens nou. Cam aşa: "Stăteam şi ne uitam unul la altul ca doi stânjeni" sau "Am un stânjen când vorbesc cu persoane abia cunoscute" sau "Lasă-ţi stânjenii deoparte şi simte-te ca acasă". Eram foarte mândră că sesizasem afinitatea dintre termeni, care deja îşi îmbărligau cozile şi-şi conectau antenuţele de fericire: unul desemnează unitatea de măsură, sugerând o distanţă interpersonală, care poate se manifestă şi printr-una fizică, celălalt se referă la o noţiune abstractă - ruşinea, inclusiv nebuloasa semantică în centrul căreia se află (jenă, sfiiciune, stinghereală, timiditate etc.).
Aşa. Asta până am cercetat şi am găsit că stânjen mai are şi sensul învechit de piedică - de aici dezamăgirea pentru găselniţa mea idiolectică, care nu sare departe de sensul înscris în dicţionar - şi mai este şi o unitate de măsură pentru lemne (Măsură de capacitate, folosită mai ales pentru lemne și reprezentată printr-un cub de un stînjen de fiecare latură). Îmi imaginez că pentru a determina lemnele să stea în formă de cub e nevoie de un cadru sau de nişte stavile şi, de aici, asocierea cu noţiunea de piedică.
Probabil că tot din derivare regresivă a apărut şi cuvântul jenă, întrucât silaba stân- sună fad, estompat în pronunţarea cuvântului, principala vină aici cred că o are semivocala care închide consoanele, le întoarce în ele însele, le împinge înapoi pe gâtlej şi le aduce îndărăt în sunete clare şi cristaline: -je-ni.
În orice caz, nu ştiu cât interes suscită rândurile de mai sus, dar cuvântul mi se pare cel mai simpatic când stă drept semnificant pentru iris. Da, STÂNJENELUL! - a se citi pe un ton folosit mai ales pentru alintarea companionilor necuvântători. Ia uitaţi-vă la el acolo în stânga cum stă şi se sfieşte cu trei petale-n sus şi trei în jos şi nu ştie care-ncotro! Awww!
Pentru alte senzaţii de drăguşenie autentică, experimentaţi DEX-ul.
