Campaniile de prezervare a apei. Nu ştiu de ce îmi plac.

Ad-uri realizare de o companie egipteană în 2009.

Campania Dirty Water, iniţiată de Unicef în 2009. Automatele răspândite prin New York îţi furnizau, contra unui dolar, apă la fel de murdară cum sunt nevoiţi să o consume oamenii din ţările defavorizate. Puteai să-ţi alegi unul dintre cele 8 sortimente: malarie, coleră, dizenterie, hepatită, tifoidă...

Campania de la Brita, o companie germană care furnizeză produse de filtrare a apei. Body-ul printului: „Last year 16 million gallons of oil were consumed to make plastic bottles.”

O campanie italiană care descurajează consumul de apă imbuteliată cu argumente false, dar absolut adorabile – la baza printului se poate citi: „If bottles water can lie, so can we. Find out the truth at tappering.com or start your own lie at startalie.com”.

spot the differences

Marketingul relaţionat cu cauza presupune cooperarea unei companii comerciale cu o organizaţie non-profit pentru a obţine un beneficiu mutual. Un exemplu ar fi implicarea Vodafone în campania O şansă pentru viaţă, programul naţional de donare de sânge, iniţiat de Asociaţia REACT. În versiunea americană e un instrument strategic, deci cuantificabil, care poate fi evaluat, care de regulă presupune marcarea produsului la raft cu un însemn distinct ce trimite la cauza susţinută. Produsele cu panglică roz, spre exemplu, au devenit deja un laitmotiv pe piaţa americană, mai ales în timpul lunii octombrie, când toate produsele de la raft, indiferent de marcă, par să susţină o organizaţie sau alta care luptă împotriva cancerului la sân.

Spre deosebire de filantropia corporativă, din bugetul alocat pentru marketingul asociat cu o cauză nu se deduc taxe. Filantropia presupune donarea de profit sau/şi de resurse unor organizaţii nonprofit, dar se poate concretiza şi prin oferirea de facilităţi, de servicii (precum advertisigul), de imobiliare, de organizarea unor programe care să facă posibil trainingul din partea angajaţilor voluntari.

Marketingul social presupune o campanie iniţiată de o companie care îşi propune să consolideze capitalul social, nu insistând pe beneficiile propriilor produse, ci pe comportamentul care trebuie adoptat pentru a adopta un mod de viaţă sănătos, pentru asigurarea propriei siguranţe, pentru încurajarea acţiunilor de protejare a mediului etc.

Responsabilitatea socială corporativă se referă la implicarea proactivă a companiei în promovarea interesului public prin încurajarea prin încurajarea unei dezvoltări durabile a comunităţii respective. De asemenea, presupune eliminarea voluntară a oricărei practici care ar dăuna sferei publice, chiar şi pe cele care nu sunt normate legal.

grey is the most daring color

Pe când un PR curajos, un PR care să işte controverse, să nască uimiri, să închege coerenţe atât de neanticipate, încât şocante?

Un PR care să traducă advertisingul lui Oliviero Toscani şi să-şi asume acelaşi aplomb şi aceeaşi determinare în identificarea şi înfierarea stereotipiilor care ne guvernează indetectabile. Dar PR-ul nu-l poate numai traduce, ci şi continua pe Toscani, poate merge mult mai departe de atât.

Spre exemplu, e destul de bine ştiut, sau măcar intuit faptul că naţiunea română e amatoare de polarizare şi de raliere totală la una din cele două poziţii antagonice, care trece dincolo de însăşi raţiunea separării părţilor respective. Cu alte cuvinte, ne place să ne împărţim în tabere în funcţie de modul diferit în care fiecare vede posibilă întreţinerea evoluţiei spre mai bine, însă, în loc să colaborăm pentru atingerea mai binelui, aruncăm cu insulte din unii în alţii fără să înfăptuim niciun progres.

Nu, nu fugiţi atât de repede spre politic, domeniu oricum interzis, pentru că vorbim de companii. Gândiţi-vă la organizaţii cu interese oarecum conflictuale, care ar avea enorm de câştigat pur şi simplu prin respectul reciproc, prin posibilitatea discuţiei şi, în consecinţă, a consensului între cele două. O asociaţie creştină şi un instititut de cercetare genetică, o asociaţie pro-choice şi una pro-life...

Finanţarea atât a uneia, cât şi a celeilalte ar putea duce la intrigarea ambelor părţi, dar şi la naşterea de controverse în comunitate, ocazia ideală de a profita de atenţia acordată şi de a încerca a răspunde la întrebările ridicate printr-un discurs referitor la o societate deschisă şi armonioasă şi la dorinţa de înfăptuire a acesteia prin renunţarea la discreditarea Celuilalt bazată pe aspecte minore. Dacă nu e vorba de o colaborare între cele două părţi pentru o eventuală integrare a serviciilor, atunci ar putea chiar şi numai un apel individual pentru suspendarea tiparelor mentale prin care îi categorisim pe cei din jur, judecându-le faptele universal în funcţie de acest unic criteriu.

Mică revelaţie lingvistică

De curând mi s-a-ntâmplat că mi-am apropriat verbul a se stânjeni, derivându-l regresiv într-un cuvânt mai vechi dar cu - credeam eu - un sens nou. Cam aşa: "Stăteam şi ne uitam unul la altul ca doi stânjeni" sau "Am un stânjen când vorbesc cu persoane abia cunoscute" sau "Lasă-ţi stânjenii deoparte şi simte-te ca acasă". Eram foarte mândră că sesizasem afinitatea dintre termeni, care deja îşi îmbărligau cozile şi-şi conectau antenuţele de fericire: unul desemnează unitatea de măsură, sugerând o distanţă interpersonală, care poate se manifestă şi printr-una fizică, celălalt se referă la o noţiune abstractă - ruşinea, inclusiv nebuloasa semantică în centrul căreia se află (jenă, sfiiciune, stinghereală, timiditate etc.). 

Aşa. Asta până am cercetat şi am găsit că stânjen mai are şi sensul învechit de piedică - de aici dezamăgirea pentru găselniţa mea idiolectică, care nu sare departe de sensul înscris în dicţionar - şi mai este şi o unitate de măsură pentru lemne (Măsură de capacitate, folosită mai ales pentru lemne și reprezentată printr-un cub de un stînjen de fiecare latură). Îmi imaginez că pentru a determina lemnele să stea în formă de cub e nevoie de un cadru sau de nişte stavile şi, de aici, asocierea cu noţiunea de piedică. 

Probabil că tot din derivare regresivă a apărut şi cuvântul jenă, întrucât silaba stân- sună fad, estompat în pronunţarea cuvântului, principala vină aici cred că o are semivocala care închide consoanele, le întoarce în ele însele, le împinge înapoi pe gâtlej şi le aduce îndărăt în sunete clare şi cristaline: -je-ni.

În orice caz, nu ştiu cât interes suscită rândurile de mai sus, dar cuvântul mi se pare cel mai simpatic când stă drept semnificant pentru iris. Da, STÂNJENELUL! - a se citi pe un ton folosit mai ales pentru alintarea companionilor necuvântători. Ia uitaţi-vă la el acolo în stânga cum stă şi se sfieşte cu trei petale-n sus şi trei în jos şi nu ştie care-ncotro! Awww! 

Pentru alte senzaţii de drăguşenie autentică, experimentaţi DEX-ul.

if you dare

Corporate Social Responsability. Un domeniu cu un nume dacă nu dezagreabil, atunci cel puţin incomod pentru cei familiari cu termenul de întreprindere-cetăţean, întreprinderea care nu se mulţumeşte numai cu a se infiltra subtil într-o reţea comunitară, fără să deterioreze, fără să perturbe, compensând fiecare acţiune dăunătoare printr-o alta care să o contramandeze.

Întreprinderea-cetăţean nu se limitează la respectarea legislaţiei şi a normelor nescrise, se implică în probleme care-i ies din „jurisdicţie” şi care privesc evoluţia întregii comunităţi, dezbaterile nu mai au loc în „propria curte”, discursul pe care-l rosteşte nu mai este unul de autolegitimare, prin care să se bifează puncte de pe o listă prestabilită, ci este unul inspiraţional, de motivare, un discurs care poate fi despre respect reciproc, despre toleranţă, despre preţuire a valorilor culturale, arhitecturale

Compania este cu adevărat un cetăţean atunci când demersurile ei se concretizează în acte exemplare, când, acolo unde dăm dovadă de nătângie, ne ia de mânuţă şi nu povesteşte, ci ne arată, ne arată ceva foarte frumos, ceva care poate că nici nu ne-am imaginat, sau poate ceva ce doream de mult.

Sintagma responsabilitate socială corporatistă nu include cele înşirate, deşi face o treabă destul de bună în a evidenţia evoluţia de la compania mercantilă, exploatantă, arogantă, poate, la compania conştientă de mediul social în care se naşte sau pătrunde, ca un element alogen, şi căruia îi e dator măcar cu inventarea unor proceduri neintruzive. Azi, CSR-ul înseamnă mult mai mult de atât, sau cel puţin ar trebui. Îndeplinirea unei îndatoriri (epurarea apei care e poluată prin activităţile industriale ale companiei, utilizarea de instrumente ecologice de către staff) nu e tocmai contribuţia care să fie menţionată la secţiunea CSR, dar unele companii fac gafa respectivă. Mai rău când lista e plină numai de astfel de exemple de „implicare comunitară” pentru că, în acest caz, devine o listă a eschivărilor.

Happy swing iz happy?!

Arareori îmi este dat să experimentez stări de fericire nejustificată, la fel de atipice pentru mine precum combustiile spontane - n-aş putea spune că am trăit aşa ceva până acum, dar se încadrează în aceeaşi categorie de evenimente improbabile. 

Ultima dată când jubilat neaşteptat mă aflam în apropierea unui loc de joacă pentru copii din zona Academiei Militare. Leagănele cu sfoară erau libere. Abia am reuşit să mă caţăr într-unul, la fel şi cu urnitul, întrucât nu atingeam pământul şi cu greu am izbutit să prind inerţie. Picioarele mele care atârnau în gol au reuşit în sfârşit să brăzdeze aerul, dizlocând cantităţi semnificative din acest fluid vital pompat direct în fericirea mea nejustificată pe care o simţeam cum se umflă ca un balon.

Sentimentul că sunt din nou copil m-a străbătut ca un fulger din picioare până-n creştet - da, ştiu, era un fulger teluric. În momentul respectiv mă simţeam în stare să împart bunăvoinţa mea în stânga şi-n dreapta cu aceeaşi convingere cu care apostolii au propăvăduiat probabil religia creştină. Starea mea privilegiată părea incoruptibilă, asta până când am remarcat o tanti care şedea pe o bancă, contemplându-mă cu gâtul la un unghi de peste 90 de grade de poziţia firească. O altă femeie şi-a aşezat copila în leagănul alăturat. Am încercat să intru în vorbă cu mămica - lucru relativ simplu, întrucât se părea că fetiţa avea în reflex abilitatea de a fluiera, deşi nu cred că ştia să vorbească încă - în încercarea de a evita penibilul situaţiei de a mă "juca" cot la cot cu un copil de 2 ani. Zâmbetul meu era tâmp şi lipsit de apărare. Răspunsurile ei erau uscate şi aride precum pădurile ruseşti în care arşiţa stârneşte incendii nimicitoare în ultimul timp.

Probabil că dacă era un poliţist pe acolo m-ar fi expediat de urgenţă. Dacă-i aşa, apăi cum să nu înţelegi indignarea pe care-am provocat-o abuzând de un loc de joacă destinat în exclusivitate plozilor? Acum câţiva ani, când probabil nu exista moda/legea interdicţiei, presupun că nu ar fi fost o problemă.

I'm not dreaming, am I? Nu exista, nu-i aşa?

Don't ask. Just answer.

1. Crezi că o persoană care nu e religioasă poate avea un sistem de valori morale independent de acest lucru?

2. Ce părere ai despre faptul că în Polonia avortul la cerere este ilegal?