Mică revelaţie lingvistică

De curând mi s-a-ntâmplat că mi-am apropriat verbul a se stânjeni, derivându-l regresiv într-un cuvânt mai vechi dar cu - credeam eu - un sens nou. Cam aşa: "Stăteam şi ne uitam unul la altul ca doi stânjeni" sau "Am un stânjen când vorbesc cu persoane abia cunoscute" sau "Lasă-ţi stânjenii deoparte şi simte-te ca acasă". Eram foarte mândră că sesizasem afinitatea dintre termeni, care deja îşi îmbărligau cozile şi-şi conectau antenuţele de fericire: unul desemnează unitatea de măsură, sugerând o distanţă interpersonală, care poate se manifestă şi printr-una fizică, celălalt se referă la o noţiune abstractă - ruşinea, inclusiv nebuloasa semantică în centrul căreia se află (jenă, sfiiciune, stinghereală, timiditate etc.). 

Aşa. Asta până am cercetat şi am găsit că stânjen mai are şi sensul învechit de piedică - de aici dezamăgirea pentru găselniţa mea idiolectică, care nu sare departe de sensul înscris în dicţionar - şi mai este şi o unitate de măsură pentru lemne (Măsură de capacitate, folosită mai ales pentru lemne și reprezentată printr-un cub de un stînjen de fiecare latură). Îmi imaginez că pentru a determina lemnele să stea în formă de cub e nevoie de un cadru sau de nişte stavile şi, de aici, asocierea cu noţiunea de piedică. 

Probabil că tot din derivare regresivă a apărut şi cuvântul jenă, întrucât silaba stân- sună fad, estompat în pronunţarea cuvântului, principala vină aici cred că o are semivocala care închide consoanele, le întoarce în ele însele, le împinge înapoi pe gâtlej şi le aduce îndărăt în sunete clare şi cristaline: -je-ni.

În orice caz, nu ştiu cât interes suscită rândurile de mai sus, dar cuvântul mi se pare cel mai simpatic când stă drept semnificant pentru iris. Da, STÂNJENELUL! - a se citi pe un ton folosit mai ales pentru alintarea companionilor necuvântători. Ia uitaţi-vă la el acolo în stânga cum stă şi se sfieşte cu trei petale-n sus şi trei în jos şi nu ştie care-ncotro! Awww! 

Pentru alte senzaţii de drăguşenie autentică, experimentaţi DEX-ul.

if you dare

Corporate Social Responsability. Un domeniu cu un nume dacă nu dezagreabil, atunci cel puţin incomod pentru cei familiari cu termenul de întreprindere-cetăţean, întreprinderea care nu se mulţumeşte numai cu a se infiltra subtil într-o reţea comunitară, fără să deterioreze, fără să perturbe, compensând fiecare acţiune dăunătoare printr-o alta care să o contramandeze.

Întreprinderea-cetăţean nu se limitează la respectarea legislaţiei şi a normelor nescrise, se implică în probleme care-i ies din „jurisdicţie” şi care privesc evoluţia întregii comunităţi, dezbaterile nu mai au loc în „propria curte”, discursul pe care-l rosteşte nu mai este unul de autolegitimare, prin care să se bifează puncte de pe o listă prestabilită, ci este unul inspiraţional, de motivare, un discurs care poate fi despre respect reciproc, despre toleranţă, despre preţuire a valorilor culturale, arhitecturale

Compania este cu adevărat un cetăţean atunci când demersurile ei se concretizează în acte exemplare, când, acolo unde dăm dovadă de nătângie, ne ia de mânuţă şi nu povesteşte, ci ne arată, ne arată ceva foarte frumos, ceva care poate că nici nu ne-am imaginat, sau poate ceva ce doream de mult.

Sintagma responsabilitate socială corporatistă nu include cele înşirate, deşi face o treabă destul de bună în a evidenţia evoluţia de la compania mercantilă, exploatantă, arogantă, poate, la compania conştientă de mediul social în care se naşte sau pătrunde, ca un element alogen, şi căruia îi e dator măcar cu inventarea unor proceduri neintruzive. Azi, CSR-ul înseamnă mult mai mult de atât, sau cel puţin ar trebui. Îndeplinirea unei îndatoriri (epurarea apei care e poluată prin activităţile industriale ale companiei, utilizarea de instrumente ecologice de către staff) nu e tocmai contribuţia care să fie menţionată la secţiunea CSR, dar unele companii fac gafa respectivă. Mai rău când lista e plină numai de astfel de exemple de „implicare comunitară” pentru că, în acest caz, devine o listă a eschivărilor.

Happy swing iz happy?!

Arareori îmi este dat să experimentez stări de fericire nejustificată, la fel de atipice pentru mine precum combustiile spontane - n-aş putea spune că am trăit aşa ceva până acum, dar se încadrează în aceeaşi categorie de evenimente improbabile. 

Ultima dată când jubilat neaşteptat mă aflam în apropierea unui loc de joacă pentru copii din zona Academiei Militare. Leagănele cu sfoară erau libere. Abia am reuşit să mă caţăr într-unul, la fel şi cu urnitul, întrucât nu atingeam pământul şi cu greu am izbutit să prind inerţie. Picioarele mele care atârnau în gol au reuşit în sfârşit să brăzdeze aerul, dizlocând cantităţi semnificative din acest fluid vital pompat direct în fericirea mea nejustificată pe care o simţeam cum se umflă ca un balon.

Sentimentul că sunt din nou copil m-a străbătut ca un fulger din picioare până-n creştet - da, ştiu, era un fulger teluric. În momentul respectiv mă simţeam în stare să împart bunăvoinţa mea în stânga şi-n dreapta cu aceeaşi convingere cu care apostolii au propăvăduiat probabil religia creştină. Starea mea privilegiată părea incoruptibilă, asta până când am remarcat o tanti care şedea pe o bancă, contemplându-mă cu gâtul la un unghi de peste 90 de grade de poziţia firească. O altă femeie şi-a aşezat copila în leagănul alăturat. Am încercat să intru în vorbă cu mămica - lucru relativ simplu, întrucât se părea că fetiţa avea în reflex abilitatea de a fluiera, deşi nu cred că ştia să vorbească încă - în încercarea de a evita penibilul situaţiei de a mă "juca" cot la cot cu un copil de 2 ani. Zâmbetul meu era tâmp şi lipsit de apărare. Răspunsurile ei erau uscate şi aride precum pădurile ruseşti în care arşiţa stârneşte incendii nimicitoare în ultimul timp.

Probabil că dacă era un poliţist pe acolo m-ar fi expediat de urgenţă. Dacă-i aşa, apăi cum să nu înţelegi indignarea pe care-am provocat-o abuzând de un loc de joacă destinat în exclusivitate plozilor? Acum câţiva ani, când probabil nu exista moda/legea interdicţiei, presupun că nu ar fi fost o problemă.

I'm not dreaming, am I? Nu exista, nu-i aşa?

Don't ask. Just answer.

1. Crezi că o persoană care nu e religioasă poate avea un sistem de valori morale independent de acest lucru?

2. Ce părere ai despre faptul că în Polonia avortul la cerere este ilegal?

Denis de Rougemont - duşman al societăţii deschise

Ei bine, iată că m-am apucat frumuşel să-mi fac rezumatele la seminariile de la IRC, începând cu Denisul de Rujimon, după criteriul "care are mai puţine pagini". După 7 minute de lectură văd roşu în faţa ochilor, întrucât avizatul nostru autor îşi permite să vină cu soluţia pentru abolirea crizei căsătoriei: reabilitarea mitului. Cum care? Cel religios referitor la instituţia căsătoriei. Când Popper vorbeşte despre căderea societăţii tribale, bazată pe raporturi ierarhice, pe rigiditatea obiceiurilor şi pe perpetuarea magică, iraţională a lor, vine Rougemont şi îmi pune constrângerile sociale ale căsătoriei între ghilimele (dacă pe la 1800 ajungeai la 20 de ani fără să te căsătoreşti deja lumea se uita dubios la tine, iar peste încă 3 erai deja paria) pentru că, vezi doamne, constrângerile ăstea sunt un fleac pe lângă beneficiile pe care le aduc: stabilitatea căsniciei, diminuarea numărului de copii abandonaţi, avortaţi, a celui de familii monoparentale, diminuarea ratei divorţurilor.

"Cred şi eu! Şi tocmai din acestă cauză nu veţi realiza nimic serios." Iată un reproş adus scriitorilor care abordează subiectul pasiunii pentru că, ne mărturiseşte autorul din experienţele sale telepatice, ei săracii nu vor să pară că au un băţ înfipt în cur şi că sunt "puritani". Urmeaza o condamnare a căutării fericirii individuale, care prevalează în mod inadmisibil asupra fericirii cuplului.

Mai încolo, după ce prezintă din perspetivă critică legile care reglementau viaţa de cuplu în Rusia stalinistă sau Germania hitleristă, adaugă cu îngăduinţă la aceste încercări: "Practicarea forţată a eugeniei poate reuşi, atunci când toate formele moralei noastre eşuează, iar această reuşită ar atrage după sine anularea efectivă a nevoii "spirituale", deci artificiale, de pasiune. Şi atunci, ciclul iubirii curteneşti se va închide. Europa pasiunii va muri. Un nou Occident, imprevizibil, se va naşte în laboratoare."

Mă dor ochii de la asemenea mizerii! Să-l iertăm doar pentru că le-a scris în '39? Not meee!

Pe la începutul acestei luni eliadeşti a angoasei transpirânde la umbră de nuc tânăr, după nenumărate zile de-a rândul în care mi-am delectat papilele gustative cu gustul autentic şi cu textura cremoasă şi eterogenă a îngheţatei de la Coffe Shop-ul de lângă "Mihai Eminescu" de la Universitate, după ce am dat un browse la cea mai bună înghetaţă găsibilă în Bucureşti şi m-am minunat acolo de nişte românaşi care revendicau folosirea cuvântului "gelaterie" pentru că vezi doamne nu e neaoş, am avut o revelaţie nocturnă, o reprezentare a zeului arctic cunoscut sub nenumărate denumiri şi înfăţiţări, dintre care voi numi câteva după cum urmează.

Ei bine, se făcea că în centrul vechi se deschidea un magazin care servea all year round numai îngheţată, o gelaterie cu normă întreagă, un ice-cream shop get-beget. Înăuntru te întâmpina un turc şugubăţ care te amăgea cu o dexteritate de prestidigitator mânuind cornetele si legendara dondurma, îngheţata care nu se topeşte, elastică precum un caşcaval la microunde. Alături de el un japonez simpatic îţi dădea un Konnichiwa entuziast si sonor, cu un "a" final prelung şi înţepător şi cu mişcări ample şi repezi îţi oferea nişte Mochi cu aspect de bezea, consumabil doar cu beţişoarele. Apoi un stand indian cu densul şi solidul kulfi cu aspect de acadea supradimensionată, mai încolo varietăţi de sorbet franţuzesc din piure de fructe înecat în lichior, apoi nişte viermişori iranieni, purtând denumirea generică de Pālūde, după o reţetă veche de 2400 de ani şi binecunoscutul gelato italiano şi cine ştie câte alte minunăţii lactate sau mai puţin lactate servite la temperatura gheţii.

Ăsta fost tufişul meu înflăcărat pe ziua de azi. Mâine am să aduc un omagiu de ciocolata, kiwi şi lămâie.